Malpraxis-ul si.. oamenii

Am citit deunazi despre efectele (obiectiv, in cifre) pe care le are practica proceselor legale de malpaxis medical, despre impactul lor in viata pacientilor, spitalelor si medicilor, incercand sa-mi dau cat de cat seama care este logica (sau cateodata psihologia din spatele lor). Intr-un articol mai vechi scriam despre justetea sau mai degraba oportunitatea de a spune unui pacient ca medicul lui a gresit:

"Medicul tău a făcut o greșeală. Nu ai vrea să știi?!"

Puteti citi parerile pacientilor si medicilor care au raspuns aici despre bune practici si malpraxis in viziunea si experienta lor.

A fost facut un studiu facut prin chestionarea a 1400 de medici americani implicati intr-un proces de malpraxis.
Riscul de a fi dat in judecata pentru malpraxis medical nu este niciodată de neglijat, pentru ca si atunci cand medicii fac totul bine, orice pacient poate suferi o complicatie grava sau rezultate slabe, pentru care poate alege sa-si doreasca o compensatie, indirefent daca o merita sau nu - pacientul chiar nu are de unde sa stie daca o merita - si aici apare situatia ciudata cand deontologia il obliga pe medic s-i spuna pacientului cand sau daca poate obtine o compensatie - Ha, ha ha....

Noroc ca exista comisiile Colegiilor Medicilor care pasamite sunt obiective si carora pacientul li se poate adresa pentru arbitraj. Limpede e ca doar niste medici pot concluziona daca este sau nu malpraxis, pentru ca malpraxisul medical este definit ca "esecul unui personal medical in a efectua la un anumit moment dat o procedura sau mai multe, pe care un alt personal medical cu acelasi pregatire si in aceleasi conditii le-ar fi facut" - practic e vorba despre"neatentia medicului (neglijenta, interese sau mai rar rea-vointa - oameni suntem) sau despre slaba pregatire comparativ cu nivelul necesar.
Spre deosebire de tarile "salbatice" ca Romania, in strainatate intr-un proces de malpraxis este implicat inclusiv managerul de resurse umane, fiindca el a angajat medicul respectiv.

Sa fii dat in judecata este un eveniment supărător in cel mai bun caz și o experiență teribilă în fapt, schimbă viața în cel mai rău. Într-un sondaj exclusiv cu aproape 3500 de respondenți, aproape 1400 medici care au fost dati în judecată pentru malpraxis au spus de ce au fost dați în judecată, ce ar fi putut face altfel, modul în care aceasta a afectat viața lor și modul în care a schimbat modul în care practica ei medicina.

Aproximativ 40% dintre respondenți nu au ajuns la un proces. Treizeci si unu la suta din medicii care au raspuns au fost doar o parte implicata, alaturi de alte persoane si institutii, iar 9% au fost doar ei implicati, in nume propriu. In general avocatii prefera sa cheme in judecata institutia cu totul, intai pentru ca au mai multe sanse sa obtina ceva (trag cu alice, doar-doar o pica ceva) apoi ca adesea spitalele negociaza si platesc, indirefent de vina efectiva a cuiva, in scopul de a evita afectarea imaginii publice (acum s-au cam invatat cu procesele si asta cam pica) si apoi fiindca de obicei procesele de malpraxis medical sunt consecinta unui mecanism care merge prost, mai degraba decat a unei persoane sau grup de profesionisti.

O constatare-cheie în raportul despre malpraxis al Medscape a fost că aproape trei sferturi (74%) din medicii dati în judecată au fost luati prin surprindere. De fapt, 59% au spus nu a existat nici un "incident de declanșare", care i-ar fi făcut să aștepte un proces.

Rezultatele sondajului de asemenea demonteaza mitul că doar un numar mic de "copaci uscati", dintre medici sunt principala cauza de procese de malpraxis. Nici o plată nu a fost făcută în 57% din cazurile împotriva respondenților, majoritatea au fost respinse sau retrase înainte de proces.

Unele dintre concluziile studiului Medscape cu privire la malpraxis

• În ciuda popularității și eficacitatii programelor de informare și de scuze din spitalele americane, 93% din medici dati în judecată cred ca daca ar fi spus "îmi pare rău", nu s-ar fi împiedicat procesul lor legal de malpraxis.

• 23% din medici au spus ca experienta de a fi dat în judecată fost "oribila, unul dintre cele mai rele experiențe din viața, avocatii te desfiinteaza pur si simplu ca profesionist si ca om, ajungi sa te indoiesti de tine si de valorile tale."  16% au spus că experiența a fost "tulburatoare și umilitoare." Doar 3% au spus că a fost o experiență "neutra".

• 39% din medici a declarat ca procesul de soluționare a litigiilor a luat mai mult de 3 ani.

• 29% dintre medicii dat în judecată a declarat, "Am încredere pacientii nu mai. Eu le trata diferit." Și în ciuda presiunii la nivel national pentru a reduce costurile de asistenta medicala, multi medici au declarat ca practica acum medicina defensiva, mai degrabă decât se confruntă cu riscul de un alt proces. "Dacă-l doare între nas și degetele de la picioare, consideră că un atac de cord si de stres-test toată lumea 9-90!" a spus un respondent.

In opinia mea acest lucru releva clar ca este o MAARE lipsa de cunostinte si de comunicare cu pacientul. E drept ca nu poti obliga pacientul sa asculte sau sa inteleaga daca nu vrea, dar... nu se poate duce la ziaristi sau la mecanici pentru asta, tot de medic depinde. Asa ca medicul TREBUIE SA FIE ACOLO cand e nevoie de el. Si cu dragoste parinteasca, sa-si asume cand un pacient se razvrateste si fara sa aiba informatiile necesare pentru o judecata obiectiva, se apuca si-l cheama in in stanta...

Cu respect,
dr Daniel Ganea
medic de familie specialist

Atitudini - aventuri in spital de stat

Pacient optimist, medici.. 

Fara 7 ani de-acasa si fara a fi instruiti, asa cum au politistii, ca nu e treaba lor sa judece si ca nu au voie sub nicio forma sa se enerveze, ci sa se concentreze pe intrebarea: "de ce a venit pacientul?", sau "ce pot face pentru el?".

Da, eu nu-mi amintesc sa fi primit un instructaj specific nici in scoala si nici in rezidentiat despre cum sa ne purtam cu pacientii, ce e voie si ce nu e voie sa faci ca sa fii un bun profesionist. Stiu ca ni s-a spus despre implicarea emotionala, despre burnout, despre nesimtirea pacientilor (despre care am aflat de curand studiind deontologia britanica a GMC ca este in fapt un drept al lor, legiferat) dar nu si despre tactici de detasare, cum sa fii fresh dupa fiecare pacient, cum sa evitam sa fim trasi in vartejul emotional cu care vine pacintul anxios, etc. Toate astea le puteai eventual prinde de la un mentor, daca ai avut bafta de un profesionist, iar daca nu, oricum 99% comportamentul tau actual se regaseste in comportamentul "mentorilor", a medicilor din spitale de la care ai furat meserie. Am observat cateodata acest lucru si la mine insumi, schimbarea involuntara a atitudinii prin imitatie, si nu intotdeauna in bine; si daca vreodata  vreo intamplare sau vreun pacient ajungea sa-mi atraga atentia, cu atat mai mult imi dadeam seama ca ceva trebuie corectat. Din pacate nu intotdeauna omul este receptiv la critici - de ce oare?! Pai tocmai pentru ca se supara cand ajunge sa fie el insusi judecat, pe drept de aceasta data.
De aceea, gasirea solutiilor cade in sarcina managementului care nu este anxios. In Anglia, pacientul se plange managementului care prin departamentul de etica, educatie si calitate (in fapt un specialist HR daca e vorba de un spital mic) care urmand Ghidul de practica medicala, propune specialistului respectiv solutiile existente in acest ghid in functie de fiecare situatie. Ghidul nu e perfect, asta e clar, dar eu imi amintesc ca am trimis vreo 2 mesaje pe adresa oficiala a CMR cu propunerea sa traducem si sa incepem sa implementam o parte din principiile britanice si nici macar nu am primit raspuns asa cum cere legea, ca vorba aia, o lege exista totusi in Romania. La noi ce se intampla cand pacientul reclama lipsa de profesionalism a unui medic? Daca e o chestie care deranjeaza (altfel auzi doar de la colegi) esti chemat si ti se imputa pur si simplu, fara a analiza cauzele, implicatiile si fara a stabili o conduita spre a evita situatii similare. Eventual un "baga de seama ca sunt altii care asteapta sa intre in spital". De parca ar fi responsabilitatea ta unica sa fii profesionist. Nu e, ca nu lucrezi in cabinetul propriu, ci esti coordonat, iar conducerea poarta partial raspunderea pentru lipsa ta de performanta, fie ca ti-a dat mai mult decat puteai duce, fie ca nu a asigurat anumite conditii de siguranta si a trebuit sa improvizezi fiind pe cont propriu - motive se gasesc, dar ceea ce lipseste este un sistem care sa evalueze greselile si sa invete din ele, sau sa ia masurile necesare pentru ca acestea sa poata fi evitate.

Dar e mult mai simplu sa "rezolvi" problema astfel: gasesti un singur vinovat si primesti laurii; e tragic cand judecatorii sunt si executori si beneficiari.

Ce vreau eu sa intelegeti e ca in sistemul romanesc, fiecare e pentru el si nimeni pentru pacient. Cei care au inteles ca pacientul primeaza, lucreaza in Romania singuri, si nicidecum la stat.

Colegiul medicilor si conducerea spitalelor sunt dupa principiiile britanice, principalele organisme responsabile pentru asigurarea standardelor. Am vazut ca si CMR a inceput sa miste, dar nici pe departe de cum ar trebui. E adevarat ca taxa de membru la noi este foarte mica fata de GMC si din banii respecivi nu poti asigura un ritm al dezvoltarii satisfacator. Dar ma intreb, fiindca traim in Romania, oare daca ar fi mai mare taxa, sigur s-ar investi in calitatea profesiei si nu s-ar face in schimb comisioanele mai mari? In acest sens sansele pe care le dau sistemului Romanesc sunt destul de pesimiste.

Drept pentru care intotdeauna le recomand pacientilor sa puna in balanta efortul de preventie cu costul recuperarii starii de sanatatate. Ca raspuns la un articol scris de un pacient patit, citat aici mai jos, poveste pe care o aud mult prea des de la pacientii care apeleaza la sectorul privat de consultatii la domiciliu.

"Cea mai recentă experiență de-a mea într-un spital"

"Experiența pentru mine a fost pozitivă. M-a făcut să îmi dau seama cât de dependent sunt de un sistem despre care nu am o părere deloc bună. Mi-a făcut să îmi dau seama de cât de important e să am eu grijă de mine, ca să nu ajung la doctori care, de fapt, nu prea se simt obligați să aibă grijă de mine. M-a făcut să doresc să trăiesc sănătos, să dorm bine, să mănânc cu atenție și să fac sport. Să fac, în fine, orice ca să nu ajung, din nou, într-un spital"

la care dragos a comentat:
"..Problema cred ca e mult mai profunda si mult mai ampla. Eu cred ca suntem cu totii (doctori si pacienti) in aceeasi “oala” a unei societati care se dezumanizeaza cu fiecare zi care trece. “Cand aratam cu un deget catre cineva acuzandu-l, cel putin alte trei degete sunt indreptate in acelasi timp spre tine…” – imi spunea cineva odata.
As vrea sa va propun sa ne unim cu totii, doctori si pacienti si sa raspundem la apelul pe care cartea “Cine esti tu doctore?” o adreseaza in special doctorilor – aceea de a incepe o “revolutie a halatelor albe”. Doctorii de genul celui prezentat pot fi “recompensati” cu o notorietate negativa si izolati pana in momentul in care realizeaza ca si-au inceput activitatea de doctori dupa ce au rostit Juramantul lui Hipocrate. Pacientii ar putea deveni mai toleranti cu doctorii din “spitalele de stat” care traiesc frustarea de a nu le fi apreciati anii nesfarsiti de studiu si munca de catre cei care ii conduc.
Dar mai ales ma gandesc “sa avem grija” de cei care coordoneaza tot acest haos, cei care conduc sistemul sanitar. Parerea mea este ca aici ar trebui gasita o solutie.
Toate bune."

Cu respect,

Dr. Daniel Ganea

Medic specialist

Medicina de familie,

Competenta ecografie la domiciliu